Am decis sa plec singura pe munte. E prima data cand fac asta.
Cumva imi ramasese gandul la Valea Cerbului. Am avut cateva tentative de a face acest traseu si nu s-au asezat lucrurile pana acum.
Am hotarat sa plec cu trenul, asa ca iata ma la 6.23 in Gara de Nord. Ajung la 9 si putin in Busteni si plec spre traseu. Ca intotdeauna, nu am avut destul timp sa ma documentez, asa ca la 4 dimineata cand m-am trezit am deschis harta bucegilor (noroc ca am cumparat-o impreuna cu cea a Muntilor Fagaras acum o luna). Am inteles pe bajbaite despre ce este vorba si cumva ma gandeam ca o sa gasesc alti oameni pe traseu sa-i intreb in caz ca am nelamuriri sau nu identific traseul exact.
Ei bine, ghice ce… nu prea era nimeni. Prima parte a traseului este comuna cu traseul din Busteni spre cabana Gura Diham. Dupa vreo 1-2 km pe traseul comun, cel pe Valea Cerbului spre vf Omu o ia spre stanga, prin padure.
Prima parte a acestuia este foarte bine marcata si marcajele sunt vizibile. Dupa ce se iese din padure, marcajele nu mai sunt atat de evidente, insa te poti ghida dupa carare sau urme. Iarna sunt sanse mari ca marcajele sa fie acoperite de zapada, insa. In zonele cu palcuri de zapada, nu se vedeau. M-am putut orienta, insa dupa urmele altor oameni si vietati 🙂
Calculasem de acasa distanta din Busteni pana pe varf, 12 km. Mersul prin padure a fost extrem de linistitor, iarba incepuse sa inverzeasca si peste tot unde te uitai vedeai branduse si ghiocei. Dupa ce am iesit din padure, a inceput sa ploua, mi-am scos haina de goretex, insa ploaia s-a intetit foarte rau. Vazusem prognoza, erau sanse de ploaie, dar speram sa nu fie asa, iar alternativa clara pentru mine era sa ma intorc. M-am adapostit pentru 5 minute ca sa pot decide daca este safe sa continui sau nu. A incetat. Asa ca am mers mai departe.
Pe valea de dupa padure au aparut palcuri de zapada moale, foarte adanca (pe alocuri avea peste 2 m) si mi-a fost destul de greu sa inaintez. Am facut greseala sa ma incalt cu bocancii de 3 sezoane pentru ca mi-ar fi fost greu cu cei de iarna pe tren sau prin padure, unde terenul era uscat – si a fost ceva de mers.
Usor, usor, am ajuns la 2100m. De cand mi-am luat Ambit3-ul, imi place sa contorizez fel si fel de indicatori pentru tura. Astazi am testat optiunea pentru nivelul oxigenului (care btw este 75% la 2100 m – mi se pare destul de rarefiat, m-as fi asteptat sa fie mai dens…acum ma intreb cum o fi la 5000 m pe Mont Blanc sau 7000 pe Aconcagua) si optiunea sunrise/sunset – este un counter care iti spune cate ore, minute si secunde mai sunt pana la apus/rasarit, in functie de momentul zilei.
Revenind, am incercat sa identific traseul pana pe varf, parea relativ aproape si estimasem ca mai fac vreo ora, insa a inceput deodata viscolul – ninsoare puternica si ceata. Mi-am dat seama ca imi va fi greu sa identific traseul, asa ca dupa 2-3 minute de cumpana am decis sa ma intorc.
O ‘bucurie’, as zice: ma adanceam in zapada la fiecare pas, eram uda pana la piele, geaca de goretex scursese toata apa pe manusi si pe pantaloni. Well, am reusit sa cobor vreo 100 m diferenta de nivel si am intors capul…era senin si.soare. Chiar atunci, un grup de 8-9 persoane urca si mi-au propus sa merg cu ei, insa eram prea uda ca sa risc inca un viscol. Ceva imi spunea ca trebuia sa ma opresc: mersesem destul singura, iar bocancii nu erau deloc potriviti conditiilor de pe munte.
Ce am invatat? Am invatat ca nu mi-e frica, am descoperit oameni frumosi pe munte si, mai ales, am invatat ca trebuie sa ascult muntele si trebuie sa ma opresc atunci cand simt ca nu mai sunt in siguranta. Iar natura este absolut senzationala in orice anotimp.
Este genial sentimentul ca te poti opri, chiar daca n-ai ajuns pe varf si totusi simti ca nu ai esuat, ca muntele tine cu tine si ti-a dat un semn.
Viata e minunata, oamenii sunt frumosi!
