Mönch – my first solo climb @ over 4000 m

Mönch, vazut de pe Jungfrau :

…mi-a fost frica, am simtit bucurie, am intalnit oameni foarte faini, am invatat.

Pentru ca am fost singura, m-am organizat cat am stiu de bine si am fost foarte stricta :

Traseul nu l-am putut studia live pentru ca am ajuns pe o vreme tare urata, cu viscol. A doua zi (ziua ascensiunii) se anuntase senina – asa a si fost 🙂

La 7 dimineata am decis sa fiu la baza traseului. M-am trezit la 6 dimineata si mi-am organizat bagajul, am luat micul dejun si am asteptat ca primele echipe sa intre in traseu.

Prima portiune din traseu a inceput cu un soi de escalada care m-a speriat, nu extrem de dificila, dar ingreunata de faptul ca stanca era inca acoperita de un strat destul de zdravan de gheata si de faptul ca eram singura (factor psihic).

Poza de mai jos este facuta la coborare:

Dupa ce am catarat prima portiune (aproximativ 50-70 m diferenta de nivel) m-am oprit. Nu stia nimeni de mine pentru ca nu e mai deloc semnal in zona, nici macar cei de la cabana nu stiau incotro am plecat.

A fost singura zona in care am reusit sa prind putin semnal a.i. sa o pot anunta pe Ioana (she always has my back <3) foarte strict si rapid:

• Unde sunt
• Ca ar trebui sa o sun in maxim 4-5 ore din acelasi punct si, daca nu o fac, unde sa sune.

Am respirat, am analizat, am inchis ochii si am decis sa continuu pana cand intalnesc o portiune pe care consider ca nu o pot cobori.

Urcarea a fost cu frica, a fost cu atentie, a fost cu intrebarea care-mi rasuna in continuu in minte ‘Eu cum cobor de aici?’.

Au alternat stanca si portiunile de zapada (destul de dubioase).

Ma apropiam din ce in ce mai mult de creasta.

Hău in stanga…

Hău in dreapta…

Hău in stanga si in dreapta…

Pe varf m-am asezat in fund si mi-au scapat lacrimile.

Coborarea a durat la fel de mult ca si urcarea in cazul meu (aprox 2-2.5 ore) pentru ca am fost oprita pentru povesti de absolut toate grupurile care urcau.

Americanii :

Polonezii :

Si americanii din nou, care au vrut sa faca poza cu mine pentru ca am fost cea mai ‘nice’ persoana pe care au intalnit-o in Elvetia:

Am ajuns pe varf, am plans. Si m-am intors inapoi in viata si recunoscatoare. Si-am plans din nou. Eram eu cea care reusise singura: mi-am analizat fiecare pas, m-am asigurat la urcare in orice punct in care m-am simtit nesigura, m-am asigurat pe coborari.

Si fix cand am ajuns jos, mi-am primit rasplata de la un ghid (trecut de 60 de ani, pe care l-am intalnit la cabana, apoi de 2 ori de traseu si a coborat dupa ce am ajuns eu la baza muntelui):

• Din Interlaken se poate lua un tren ce te lasa la Jungfraujoch – este cel mai jos punct al crestei ce leaga Jungfrau de Mönch.
• Costul biletului dus-intors este de aproximativ 180 euro (putin overpriced, dar justificabil pentru Elvetia).
• Jungfraujoch (https://www.jungfrau.ch/en-gb/jungfraujoch-top-of-europe/) este o atractie turistica invadata de multi asiatici (majoritatea in pantofi din panza ori sandale), dornici sa faca poze.
• La aprox 30-40 minute de mers de Jungfraujoch, se afla cabana Mönchsjochhutte 3650 m – cabana la care am innoptat.

• Rucsac 30 l ( Un Ferrino Lynx pe care-l iubesc – este usor, cu zeci de buzunare pentru orice – camera, bête, skiuri, camelback etc)
• Piolet
• Coltari
• Bocanci de iarna
• Un bat (l-am folosit pe creasta, aproape de varf, in echilibru cu pioletul)
• O semicoarda de 30 m (e MUST, din punctul meu de vedere)
• 2 carabiniere si o bucla
• Casca
• Pufoaica + geaca goreTex + manusi iarna + pantaloni softshell
• Apa 1.5 l – nu exista surse de apa pe traseu, insa nu este unul foarte lung – 2-3 ore urcare +1.5-2 ore coborare.

Traseu GPS aici inregistrat cu Suunto Spartan Ultra.